Cristina a intrat din nou în cameră cu o farfurie de prăjituri delicioase, zâmbind forțat, dar ochii ei trădau iritare. „Îmi pare rău pentru prăjituri, dragă,” a spus Sergiu cu un ton nevinovat. „Sunt încă puțin amețit de la medicamente.”
„Nu-ți face griji,” a răspuns ea, așezând farfuria pe noptieră. „Trebuie să bei ceaiul cât e cald. Ți-am pus și puțin miele, să-ți dea energie.”
Sergiu a observat cum Anastasia, ascunsă parțial după ușă, urmărea scena. „De ce nu bei și tu cu mine?” a întrebat el, indicând spre ceasca de ceai pe care o schimbase – cea care ar fi trebuit să fie a lui, dar acum era plasată în fața scaunului Cristinei.
„Oh, eu… tocmai mi-am făcut un ceai în bucătărie,” a răspuns ea, ridicându-se. „Lasă, îl aduc și pe al meu aici.”
„Nu e nevoie,” a insistat Sergiu, prinzând-o ușor de încheietură. „Ia-o pe asta. E suficient ceai pentru amândoi.”
Cristina a ezitat, privind ceasca de ceai de parcă ar fi conținut șerpi veninoși. „Insist,” a spus Sergiu, iar tonul său blând avea acum o notă de fermitate.
Cu o mână ușor tremurândă, Cristina a luat ceasca. A privit lichidul auriu, apoi pe Sergiu.
„Nu arăți bine, dragă,” a observat Sergiu. „Parcă ai văzut o fantomă.”
„Sunt doar obosită,” a murmurat ea. „Ultimele zile au fost foarte stresante, cu boala ta și toate celelalte.”
„Bea,” a îndemnat-o el. „Îți va face bine.”
Cristina a ridicat ceasca la buze, dar nu a băut. În schimb, a preferat să ia o înghițitură.
„Delicioasă,” a spus ea, punând ceasca jos. „Dar cred că ar trebui să merg să verific ceva în bucătărie. Parcă am lăsat aragazul aprins.”
Sergiu a observat cum, în timp ce vorbea, ea a încercat să schimbe ceștile din nou, într-un gest aparent nevinovat de aranjare a tăvii.
„Stop!” a strigat el, prinzându-i mâna. „Cred că e timpul să încetăm această farsă, Cristina.”
Fața ei a devenit albă ca varul. „Ce… ce vrei să spui?”
„Anastasia,” a chemat-o Sergiu pe fiica sa. „Vino aici, scumpo.”
Fetița a venit timid lângă patul tatălui ei, ținându-se de mâna lui.
„Spune-i mătușii Cristina ce ai văzut în bucătărie.”
Cu voce tremurândă, Anastasia a povestit: „Am văzut-o punând un lichid alb în ceaiul tău, tati. Dintr-o sticluță mică pe care o ține ascunsă în dulapul de sus, în spatele borcanelor.”
Cristina a încercat să râdă, dar sunetul a ieșit strident și fals. „Ce prostii! E doar imaginația unui copil. Probabil a văzut când am pus miere sau lapte.”
„Atunci nu vei avea nicio problemă să bei ceaiul, nu-i așa?” a întrebat Sergiu, împingând ceașca spre ea.
„Eu… nu mi-e sete acum.”
„Ciudat. Păreai foarte insistentă ca eu să-l beau cât e cald.”