Floriile – O sărbătoare de recunoștință și reflecție asupra biruinței Domnului
Sărbătoarea Floriilor ne reamintește tuturor de momentul solemn al intrării triumfale a Domnului Iisus în Ierusalim, înainte de Pătimirile Sale. Această zi este marcată de bucuria mulțimii care L-a întâmpinat pe Mântuitorul cu ramuri verzi de finic, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13). Acesta este un moment crucial în drumul către Pătimirile și Învierea Mântuitorului, un simbol al biruinței asupra păcatului și morții.
Originile tradiției ramurilor de Florii și semnificația lor spirituală
Tradiția aducerii ramurilor în fața Sfântului Altar de către credincioși are o adâncă semnificație în istoria Bisericii Ortodoxe. Prima mențiune a acestui obicei o regăsim în Jurnalul Egeriei, o pelerinã din Europa vestică care a vizitat Țara Sfântă la sfârșitul secolului al IV-lea. Ea descria cum, la sărbătoarea Floriilor, credincioșii urcau Muntele Măslinilor cântând rugăciuni și purtând ramuri în mâini. Aceasta era o formă de a celebra intrarea Mântuitorului în Ierusalim, imitând gestul oamenilor care L-au întâmpinat cu ramuri verzi.
Semnificația ramurilor de finic și locul lor în tradiția populară
De-a lungul istoriei, ramurile de finic au avut un simbolism puternic, fiind asociate cu victoria și biruința. În Antichitate, romanii salutau biruitorii cu ramuri de finic, ca semn al victoriei obținute. După intrarea lui Iisus în Ierusalim, ramurile de finic capătă o semnificație profund religioasă, simbolizând biruința asupra morții, învinsă de Învierea Mântuitorului. Aceste ramuri sunt menționate și în cartea Apocalipsei, ca un simbol al mântuirii și al păcii aduse de Hristos.
Obiceiuri legate de Sărbătoarea Floriilor în tradiția ortodoxă românească
În tradiția ortodoxă românească, ramurile de salcie au înlocuit ramurile de finic, în funcție de climatul din România. Deși în Sfânta Scriptură citim că Mântuitorul a fost întâmpinat la intrarea în Ierusalim cu ramuri de finic, în funcție și de clima ţării în care s-a statornicit această tradiție, s-au folosit și alte ramuri: de salcie, măslin sau chiar liliac. Tradiţia spune că poporul român a ales salcia, deoarece ea imită cel mai bine gestul de plecare smerită în faţa Mântuitorului lumii.
Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul tradiţional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobind cu ea icoanele, ușile sau feroneriile caselor.
Este trist faptul că unii dintre creștini au scos acest obicei specific Floriilor din sfera tradiției populare și l-au îmbrăcat într-un „veșmânt al miraculozității”, ajungând să se bruscheze la sfârșitul Sfintei Liturghii pentru a se asigura că vor primi măcar un ram de salcie. Astfel de comportamente și credințe în felurite „puteri miraculoase” nu au nimic în comun cu spiritul creştinesc al praznicului Intrării Domnului în Ierusalim. În această zi, noi nu cinstim crengile de salcie, ci Îl avem în centru pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, care a învins păcatul și moartea prin Învierea Sa.