Într-o noapte adâncă și tăcută, Maria Ivanova se trezi brusc, cu fruntea udă de transpirație și inima bătându-i sălbatic. Visul nu a fost unul obișnuit – cuvintele fiului ei, Alexandru, îi răsunau în cap cu o claritate înfricoșătoare: „MAMĂ, SUNT SUB PĂMÂNT. SUNT VIU – AJUTĂ-MĂ”.
Cu lumina aprinsă, Maria se așeză pe marginea patului, încercând să își potolească respirația. Era deja a treia noapte consecutivă când visul o vizita, tot mai intens și mai îngrijorător. Avea impresia că fiul ei încerca cu adevărat să comunice, să-i transmită un mesaj ce venea dintr-un loc ascuns, dincolo de cuvintele oficiale și de tăcerea înconjurătoare.
În dimineața următoare, cu cearcăne adânci sub ochi și hotărârea unei mame care refuza să cedeze, Maria se prezentă din nou la comisariatul militar. Nu se lăsă intimidată de privirile reci ale funcționarilor sau de explicațiile vagi.
— Vreau toate detaliile despre dispariția fiului meu, — spuse ea ferm, cu o voce care nu lăsa loc de îndoială. — Unde exact a avut loc lupta? Cu ce unitate era? Cine erau camarazii lui?
Ofițerul care o primise o privi cu un amestec de compasiune și reținere.
— Doamnă Andreescu, înțeleg durerea dumneavoastră, dar…
— Nu înțelegeți, — o întrerupse Maria. — Dacă ați înțelege, mi-ați spune tot ce știți. Fiul meu trăiește. Simt asta. Și are nevoie de ajutor.
Ofițerul o privi, dar nu spuse nimic. După o tăcere apăsătoare, oftă și, într-un final, cedă.
— Ce vă face să credeți asta? Au trecut șase luni. Nu am găsit niciun semn că…
— L-am visat, — spuse Maria simplu, dar cu o hotărâre în voce. — Îmi spune că este sub pământ și că trăiește.
Privirea ofițerului deveni una de îngrijorare, dar nu o respinse imediat.
— Vă rog, dați-mi măcar numele comandantului său sau al camarazilor care au fost cu el în acea zi.
După o lungă ezitare și câteva telefoane, ofițerul îi dădu numele unui căpitan: Victor Manea, comandantul unității în care servise Alexandru.
Drumul până în Donbas părea interminabil. Peisajul din jurul trenului se schimba pe măsură ce se apropia de zona de conflict, devenind mai auster și mai marcat de război. Maria știa că nu va fi ușor, dar simțea că fiul ei era undeva, captiv poate, și că trebuia să-l găsească.
Ajunsă la destinație, căpitanul Manea o întâmpină cu o privire obosită, iar cei doi se îndreptară spre o cafenea mică pentru a discuta. Căpitanul îi povesti despre incidentul în care Alexandru fusese implicat.
— Alexandru era într-un tanc lovit în timpul unei ambuscade. Vehiculul a ieșit de pe drum și s-a răsturnat într-o râpă. Când echipa de salvare a ajuns, tancul era în flăcări. Nu au găsit niciun supraviețuitor.
Maria simți cum răsuflarea îi era tăiată. Cu ochii roșii și tremurând, întreba din nou:
— Dar l-ați identificat? Ați găsit… rămășițele lui?
Căpitanul o evita cu privirea.
— Nu am găsit rămășițe identificabile. Incendiul a fost foarte puternic.
Maria nu mai putea să stea pe loc. Ea știa, simțea că fiul ei era acolo, sub pământ, viu, așteptând să fie găsit.
— Vreau să văd locul.
Chiar și cu riscurile implicate, căpitanul o duse cât de aproape de locul incidentului, la un sat abandonat de la marginea liniei frontului. În ciuda avertismentelor, Maria se hotărâse să nu se oprească.
La sat, o bătrână o întâmpină și, după ce o ascultă, îi spune despre tuneluri vechi, adăposturi din timpul războiului care se aflau sub dealurile din apropiere. Maria simți cum un fior rece îi străbătu șira spinării.
— Știați de aceste tuneluri? — întrebă ea, dându-i un ultim indiciu că fiul său ar putea fi acolo.
Căpitanul Manea fu reticent, dar promite că o va ajuta. După o explorare intensă, Maria și echipa sa descoperiră un loc ascuns sub cimitirul vechi, unde Maria găsi o intrare îngustă, exact cum își amintea din vis. Curentul rece și mirosul de umezeală îi confirmau temerile.
— Ar fi trebuit să știu că veți încerca asta, — spuse căpitanul Manea, apărând din umbră.
Dar Maria nu se lăsă oprită și, împreună cu echipa sa, porni în căutarea fiului ei. După o oră de explorare, într-o încăpere mică, Alexandru și un alt supraviețuitor, Mihai, erau găsiți.
— Am încercat toate tunelurile, toate ieșirile posibile, dar nu am găsit niciun drum liber. — explică Alexandru, slăbit, dar viu.
Maria îl strânse la piept, îngăimând: „Ai început să-mi trimiți mesaje în vis.”
La întoarcerea acasă, Alexandru, complet recuperat fizic, rămase cu o întrebare.
— Cum ai știut, mama? Cum ai știut că eram acolo, sub pământ?
Maria zâmbi, își mângâie fiul și răspunse simplu:
— Există legături între mame și fii care depășesc orice explicație rațională. Te simțeam, Alexandru. Știam că trebuie să te găsesc.
Și astfel, după un an, își continuau viața împreună, departe de tunelurile întunecate, dar cu sufletele adânc legate.