O poveste despre iertare și reconectare
Marina și fiul ei, Andrei, au ajuns într-o după-amiază liniștită la cimitir, acolo unde mormântul lui Victor, fostul ei soț, rămânea un loc al amintirilor neîmpăcate. În fața pietrei funerare, un bătrân necunoscut cu părul alb ca neaua stătea aplecat, ținând în mână un buchet de crini albi. Marina și Andrei s-au oprit, iar curiozitatea lor a crescut pe măsură ce bătrânul mângâia cu grijă inscripția de pe piatră.
„Cine e, mamă?” a întrebat Andrei cu voce joasă.
Marina nu-l recunoștea, dar privirea bătrânului și postura sa îi provocaseră un tremur. „Nu știu… Hai să așteptăm puțin,” a răspuns ea, simțind o adâncă neliniște.
După câteva minute, bătrânul s-a ridicat și a făcut cruce de trei ori, apoi s-a întors. Când ochii lui albaștri au întâlnit privirea Marinei, un fior i-a străbătut sufletul. „Tu trebuie să fii Marina,” a spus bătrânul cu o voce calmă și fermă, iar Marina a simțit că timpul s-a oprit pentru o clipă.
„Numele meu este Constantin. Am fost profesorul lui Victor la facultate. Am aflat despre accident abia acum o săptămână,” a spus el, apropiindu-se cu pași mici dar siguri.
Marina a rămas surprinsă. „Nu știam că Victor a păstrat legătura cu profesorii săi,” a spus ea, confuză, deși mintea ei zbura la alte întrebări nespuse.
Constantin a zâmbit cu o tristețe adâncă și a explicat că, deși Victor nu păstrase legătura, unele legături „transcend timpul și absența”. El i-a spus Marinei că Victor avea un potențial extraordinar, dar și suficiente slăbiciuni care l-au împiedicat să-și împlinească destinul.
Marina, simțind furia care se reaprindea în sufletul ei, a intervenit. „Victor și-a făcut propriile alegeri.”
„Da, și-a făcut alegerile,” a spus Constantin, iar Marina a simțit în cuvintele lui o profundă înțelegere. „Dar am venit azi nu doar pentru Victor, ci și pentru tine.”
Marina, uimită, l-a întrebat de ce ar fi venit pentru ea, având în vedere că nu se cunoșteau. Constantin a scos un plic îngălbenit din buzunar și a spus că Victor i-a trimis o scrisoare înainte de accident. „Victor regreta profund ce făcuse. Îmi scria că a înțeles, în sfârșit, că fericirea nu se găsește fugind de responsabilități, ci îmbrățișându-le,” i-a spus Constantin, dându-i Marinei scrisoarea.
Marina a rămas nemișcată. Nu știa ce să simtă. În acel moment, bătrânul i-a împărtășit un secret: „Sentimentele de furie te consumă doar pe tine, nu pe cel care ți le-a provocat.”
Cu mâinile tremurânde, Marina a primit plicul, dar nu a avut curajul să-l deschidă. Era prea mult pentru ea. Constantin, cu o înțelegere adâncă, i-a spus că uneori lucrurile se întâmplă exact când trebuie și că acest moment era despre a elibera sufletul de povara urii.
Cu plicul în mână și cu fiul ei lângă ea, Marina a simțit o schimbare subtilă, dar adâncă. „Ne-ar face plăcere să bei un ceai cu noi,” i-a spus ea lui Constantin, surprinzându-se pe sine. „Dacă ai timp, desigur.”
„Timpul este singurul lucru pe care îl am din belșug, draga mea,” a răspuns Constantin, zâmbind.
În acea după-amiază, Marina și Andrei au plecat împreună cu Constantin din cimitir, iar pentru prima dată în cinci ani, Marina nu simțea nevoia să își exprime furia. În schimb, a simțit o ușoară speranță, ca și cum visul ei recurent de a scuipa pe mormântul lui Victor nu mai era necesar. Era timpul pentru o schimbare.
Această întâlnire neașteptată cu Constantin, profesorul lui Victor, a fost un semn că, în sfârșit, Marina putea elibera sufletul de vechile dureri. Și de acum înainte, va ști că unele răni, chiar dacă nu se vindecă complet, pot aduce la lumină o nouă speranță.