Trădarea din bucătărie și străinul din pădure
Maria deschise ușa casei și rămase încremenită. Mihai, soțul ei, și Elena, mama ei, stăteau la masă, ținându-se de mâini. Pe masă, o sticlă de vin și două pahare pe jumătate goale. Când o zăriră, se desprinseră brusc, vizibil încurcați.
— Maria… nu te așteptam, spuse Elena încet.
— Ce faceți?! întreba Maria, vocea tăioasă ca un cuțit.
— Nu e ce crezi… începu Mihai, evitând privirea ei.
— De cât timp? întreabă ea cu o furie rece.
Niciun răspuns clar. Doar priviri vinovate. Simțind cum totul se năruie, Maria ieși din casă și fugi. Alergă prin sat, apoi în pădure, cu sufletul sfâșiat. Se opri abia când întunericul o înconjură. Se așeză pe un trunchi și izbucni în plâns.
Un sunet. Pași. Un bărbat ieși din întuneric.
— Ești bine? întrebă el calm.
— Nu chiar, spuse Maria, ștergându-și lacrimile.
— Adrian. Locuiesc prin apropiere. Vrei să te conduc spre gară?
Maria ezită, dar acceptă. Tăcu pe drum, simțindu-se ciudat de în siguranță.
— Uneori, durerea ne duce exact unde trebuie, spuse Adrian.
Ajunși la gară, chiar când trenul se pregătea să plece, el îi întinse o carte veche.
— Un jurnal. Al meu. Poate te ajută.
— De ce mie?
— Pentru că meriți un nou început.
Trenul porni. Când privi înapoi, Adrian nu mai era. Dispăruse în noapte. Maria strânse jurnalul la piept. Nu știa ce urma, dar era hotărâtă să meargă înainte. Singură. Și mai puternică.